Vladimirovac Banat Petrovasala

SCURT ISTORIC AL LOCALITĂŢI
VLADIMIROVAŢ (PETROVASÂLA)
Localitatea Vladimirovaţ sau Petrovasâla este situată în Banatul de sud al lugoslaviei pe şoseaua internaţională care leagă capitalele celor două state vecine - Belgrad (lugoslavia) si Bucureşti (România). Această localitate se găseste la 43 km nord-est de Belgrad şi la 55 km de la frontiera cu România.
Petrovasâla s-a înfiinţat în luna mai 1808, prin colonizarea a 121 de familii de români bănăţeni din localitatea Şama (Jamu) Mare, 106 familii de români bănăteni din localitatea Clopodia şi câteva familii din localitatea Surduc. Noua localitate, numită în acel moment Petrovoselo a luat naştere în Graniţa militară bănăţeană a Monarhiei habsburgice, pe teritoriul Regimentului germano—bănăţean cu sediul la Panciova, între localităţile Satu Nou si Alibunar. În anii următori au loc noi colonizări si anume în 1812-1813,1823, dar şi mai târziu. În anul 1811 localitatea Petrovoselo avea 1564 locuitori, dintre care 827 bărbaţi si 737 femei. Datorită sosirii noilor valuri de colonişti şi a natalităţii sporite, numărul locuitorilor de aici creste permanent în decursul secolui al XIX-Iea. În anul 1868 se nasc chiar 269 de copii si se cunună 58 de perechi petrovicene. La începutul secolului al XX-lea Petrovasâla are 6031 de locuitori, dintre care marea majoritate de naţionalitate română. Incepând cu primele decenii ale secolului al XX-lea, natalitatea la Petrovasâla scade tot mai mult, la început treptat iar cu timpul tot mai evident. Astfel, în anul 1940 numărul populatiei este următorul: 4351 români, 372 sârbi, 89 romi, 44 germani, 7 unguri, 1 rus şi 1 rutean - total 4905 locuitori. După ultimul recensământ al populatiei din anul 1991, la Petrovasâla trăiau 4539 locuitori, ceea ce dovedeşte că procesul de scădere a numărului locuitorilor continuă si pe mai departe. În decursul istoriei, localitatea Petrovasâla si-a schimbat de câteva ori numele: Petrovoselo (1808-1894), Torontal - Petrovoselo (1894-1897), Roman-Petre (1897-1911), Petre (1911-1918), Petrovo Selo (1918-1922) şi Vladimirovaţ (din 1922 până azi). Istoria acestei localităti până în anul 1941 o putem împărti în câteva perioade:
1. Perioada anilor 1808-1873, când Petrovasâla apartine Graniţei militare bănăţene a Monarhiei habsburgice, unde în perioada anilor 1808-1845 făcea parte din Regimentul germano-bănăţean cu sediul la Panciova, iar între anii 1845-1873 aparţinea Regimentului sârbo-bănăţean cu sediul la Biserica Albă.
2. Perioada anilor 1873-1918, când Petrovasâla face parte din judeţul (comitatul) Torontal, care apartinea părtii ungureştia a Austro-Ungariei, Această perioadă o putem împărti la rândul ei în perioada dezvoltării paşnice a Austro-Ungariei (1873-1914) şi perioada primului război mondial (1914-1918).
3. Perioada anilor 1918-1941, când Petrovasâla face parte din Regatul Sârbilor, Croatiîor şi Slovenilor, adicâ Regatul lugoslavia.
La Petrovasâla se cultivă aproape în exclusivitate porumbul şi grâul (inclusiv alte cereale), celelalte culturi agricole fiind mai puţin interesante pentru petroviceni. In proporţii mai rnici se cultivă viţa—de-vie, legumele, pomii fructiferi etc. Comerţul se găsea în general în mâinile negustorilor sârbi, germani,maghiari si evrei, care s-au stabilit la Petrovasâla în decursul secolului al XIX-lea. Numărul negustorilor români era mult mai mic, fiind vorba doar despre negustori mărunţi. Negustorii din Petrovasâla se ocupau în primul rând cu exportul de porumb şi grâu, pe care îl cumpărau de la tărani.
Meşteşugăritul nu era o ramură economică prea dezvoltată, mai ales nu în secolul al XIX-Iea. Totuşi, datorită dezvoltării generale a economiei în Austro-Ungaria la sfârşitul secolului al XIX—lea şi la începutul secolului al XX-Iea, Petrovasâla cunoaşte şi ea o dezvoltare economică mai rapidă. Apare un număr mai mare de meseriaşi de diferite branşe, iar în anul 1905 Trifu Măda înfiinţează moara cu aburi, prima adevărată întreprindere industrială la Petrovasâla. Această mică întreprindere industrială cunoaşte cele mai însemnate progrese pe timpul patronului Nicolae Măda, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai burgheziei române din Iugoslavia în perioada interbelică.
Un rol extrem de important în viata economică a localităţii 1-a avut institutul de credit şi econoniii „Steaua", societate pe acţii, înfiinţat în anul 1897 de preotul loanichie Neagoe.
Această bancă avea în anul 1912 un capital social de 160.000 coroane, fiind membră a „Solidarităţii" - asociaţiei institutelor financiare românesti din Austro—Ungaria. Banca „Steaua” a continuat să activeze şi după primul război mondial în timpul Regatului iugoslav, având în frunte un timp pe preotul Constanin Dimian, iar mai târziu pe marele proprietar Nicolae Măda. Banca „Steaua" a funcţionat la Petrovasâla până după cel de-al doilea război mondial.
Pe lângâ „Steaua", mai existau si alte societăti pe actiuni şi anume „Reuniunea de înmormântare", înfiinţată în anul 1911 de loanichie Neagoe şi „Societatea pentru iluminare electrică', înfinţată în anul 1912 de Dr. Alexandru Andressi. În penoada interbelică aceste două societăti pe actiuni au încetattat să mai existe. În primele decenii ale secolului al XX -lea la Petrovasâla există şi alte forme de asociaţii cu caracter economic. Astfel, în perioada anilor 1906-1933 fimctionează Cooperativa de credit. În anul 1921 ia naştere Comunitatea agrară (un fel de cooperativă) a cărei sarcină prindpală este îmbunătăţirea poziţiei culturale si economice a agricultorilor. Marea majoritate a membrilor acestei Comunităti agrare au fost sârbii colonizaţila la Petrovasâla în anul l921. Pe de altă parte,în anul 1937 se înfiinţează Cooperativa agricolă de economie si credit „Solidaritatea ţărănească" în care sunt încadrati ţăranii români din Petrovasâla. în perioada interbelicâ la Petrovasâla mai activează si Asociatia meştesugarilor al cărei presedinte era Aurel Penţa. Totuşi, cea mai activă asociatie din Petrovasâla, atât pe timpul stăpânirii austro-ungare, cât şi pe timpul Iugoslaviei interbeiice, asociatie care activează si azi, este Societatea pompierilor voluntari din Vladimirovaţ, înfiinţată în îndepărtatul an 1881.
Viaţa spirituală a satului se găsea în mâinile preotimii, a învăţâtorilor şi a puţinilor intelectuali. Biserica Ortodoxă Românâ dm Petrovasâla era întotdeauna condusă de preoti capabili şi datorită sprijinului credincioşilor din sat în perioada anilor 1859-1863 s-a clâdit o bisericâ care rămâne si azi una dintre cele mai mari şi mai frumoase din Banat. După înfiinţarea Coloniei sârbeşti, în anul 1922, începe si organizarea biserici ortodoxe sârbe. Colonia a fost înfiintată în hotarul comunei Petrovasâla, pe pământ comunal lângă gara de trenuri, la cca 3 km depărtare de sat. Aici au fost colonizate de către autoritătile Regatului S.C.S. în jur de 200 de familii sârbeşti din Bosnia, Lika, Dalmatia si Muntenegru.
Până în anul 1930 erau construite deja în jur de 100 de gospodării, iar în anul 1938 - 130 gospodării.
Şcoala românească din Petrovasâla a fost înfintată în anul 1809, la un an după întemeierea satului. Ca si toate şcolile din Graniţa militară, şcoala din Petrovasâla se găsea sub controlul autoritătilor militare, dar si a bisericii ortodoxe.
După desfinţarea Granitei militare se schimbă si caracterul şcolii, ea devenind şcoală comunală. Paralel cu dezvoltarea localităţii în decursul secolului al XIX-lea creste şi numărul elevilor, ceea ce duce la deschiderea treptata a claselor noi si la cresterea numărului învăţătorilor angajaţi la această şcoală. In anul 1896 pe lângă şcoala comunală (casele I-IV) cu limba de predare română, se deschide şi şcoala de stat (casele V-VI) cu limba de predare maghiară. După primul război mondial şi formarea Regatului S.C.S., majoritatea învătătorilor emigrează în România, cauza principală fiind faptul că aceştia nu cunoşteau limba sârbă, ceea ce după legile noului stat erau obligaţi. Clasele româneşti rămân astfel fără un număr suficient învăţători (în anii 20 mai funcţionează ca învăţători români Nicolae Şofariu, Ana Velcelean şi Ilie Zăgăicean), iar în anul 1922, după înfiinţarea Coloniei, se deschide şi prima clasă în limba sârbă. Criza învăţământului în limba română se termină abia m anul 1935, când vin primii învăţători contractuali din România, pe baza Convenţiei şcolare româno-iugoslave asupra şcolilor minoritare, semnată în anul 1933.
Viaţa culturală propriu-zisă începe să se dezvolte abia în ultimele decenii ale secolului al XIX—lea şi la începutul secolui al XX-lea. Încercârile de înfiinţare a corului datează încă din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, dar fără a se obţine vreun succes mai însemnat. Reuniunea corului vocal ia naştere în sfârsit, în anul 1902, la iniţiativa intelectualilori fruntaşi din sat: Nicolae Penţa, Ioanichie Neagoe, Dr. Alexandru Andressi, Nicolae Ţinţariu şi alţii. După înfiinţarea corului începe o ascensiune bruscă a vieţii culturale la Petrovasâla. Se organizează petreceri (serbări culturale) cu ocazia sărbătorilor, la care se prezintă piese corale, piese de teatru, recitaluri, dansuri populare etc. În anul 1910 apar şi câteva numere ale revistei locale „Familia", editată de Ioan Ţinţariu. In perioada interbelică viaţa culturală rămâne la un nivel destul de ridicat, în ciuda faptului că majoritatea intelectualilor au emigrat în România după primul război mondial. Corul, fanfara „Doina" (înfinţată în anul 1928), teatrul, formaţiile de dansatori (căluşari), tarafurile de lăutari, au o activitate foarte bogată. Petrovasâla este în perioada interbelică unul dintre centrele culturale ale românilor din Banatul iugoslav. La Conferinţa din Petrovasâla ţinută pe data de 16 martie 1936 au fost puse bazele asociaţiei „Astra" la românii din Banatul iugoslav. În anii următori, filiala din Petrovasâla a fost una dintre cele mai puternice filiale ale „Astrei" din Banatul iugoslav. Încă înainte de primul război mondial, la Petrovasâla funcţiona şi cinematograful, care se aminteşte pentru prima dată în anul 1913. In perioada interbelică funcţiona cinematograful particular al lui Vasile Barbeş.
În concluzie, se poate spune că localitatea Vladunirovaţ (Petrovasâla) era din toate punctele de vedere (social, economic, politic, cultural, confesional) o localitate fruntaşă în această perioadă, dar mai ales începând cu a doua jumătate a secolulul al XIX-lea şi până la cel de-al doilea război mondial (1941). Aceasta se datorează nu numai numărului mare de locultori şi poziţiei strategice importante, ci în primul rând personalităţilor care au condus toate segmentele vieţii satului.
Războiul din aprilie 1941 a dus la destrămarea Iugoslaviei vechi şi la căderea acestei părţi a ţării sub stăpânire germană. Spaima în rândul locuitorilor era mare, mai ales din cauza evenimentelor petrecute la Alibunar, când naziştii au ucis un număr mare de locuitori ai acestei localităţi vecine. Petrovicenii au avut în general o comportare pasivă în timpul ocupaţiei germane. Pe plan cultural, au fost obţinute realizări în activitatea corală, organizată de „Astra”. Corul „Astrei”, condus de învăţătorul Mihai Avramescu a devenit cel mai puternic cor românesc din împrejurimi. Un număr mai mic de petroviceni s-au apropiat de autorităţile germane, participând şi ca voluntari pe Frontul de răsărit. Alţii au opus rezistenţă nemţilor, efectuând diferite sabotaje, pentru care au fost executaţi Ion Slabu şi Ghiţă Băcală. Diversiunea care a avut loc la 11 iulie 1941 pe calea ferată dintre Petrovasâla şi Alibunar de un grup de membrii ai M.E.N., în frunte cu Branko Savici, a avut urmări neplăcute în sat. Membrii grupului au fost ucişi de nemţi, iar câţiva petroviceni vor fi mai târziu acuzaţi că au fost implicaţi în această afacere şi condamnaţi de noile autorităţi comuniste după război.
Noi clipe de groază în sat le-a provocat bombardarea Alibunarului şi a Nicolinţului în luna august 1944. În ciuda spaimei de care au fost cuprinşi, unii oameni au plecat cu trăsurile la Alibunar, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu rudele apropiate din acest sat. Primele ciocniri militare mai violente în întreaga istorie a satului au avut loc la începutul lunii octombrie 1944, când Armata Roşie, înaintând dinspre România către Panciova şi Belgrad, a purtat lupte cu nemţii pe teritoriul Petrovasâlei. Lumea a fost din nou înspăimântată, găsindu-şi adăpost prin pivniţele mai mari din sat, pe când bătrânii au rămas la casele lor, pe care nu voiau să le părăsească. Retrăgându-se, nemţii au încercat să ridice în aer depozitele de muniţie găsite la gara de trenuri, pentru a nu cădea în mâinile Armatei Roşii. După cum se pare, unii prizonieri italieni au tăiat sârmele prin intermediul cărora trebuia să se facă explozia, astfel că nu a explodat întreaga cantitate de exploziv, ci doar câteva vagoane, care au produs stricăciuni pe la casele oamenilor din Colonie, dar care a dus şi la distrugerea clădirii gării de trenuri.
La 3 octombrie 1944 s-a terminat perioada stăpânirii germane la Petrovasâla. Numeroşi săteni au fost mobilizaţi de noile autorităţi comuniste în Armata iugoslavă, participând astfel la luptele pentru eliberarea definitivă a ţării, dându-şi astfel contribuţia la victoria Coaliţiei antifasciste.
Perioada postbelică a început cu probleme provocate de trecerea la o nouă orânduire socială, dar mai ales de sărăcia de care a fost cuprinsă întreaga populaţie. Cele două reforme agrare (din 1946 şi 1953), cât şi colectivizarea forţată la care au fost supuşi aceştia, au reprezentat o lovitură grea pentru pătura de sus şi cea mijlocie a ţărănimii petrovicene.
Viaţa culturală a continuat să se dezvolte în condiţii noi, având un conţinut destul de bogat şi variat. Îşi continuă activitatea fanfara, pe când corul se împarte în cel bisericesc şi cel „lumesc”, care activează la început în cadrul societăţii culturale „Progresul”, iar începând cu anul 1958 în cadrul Căminului cultural. La începutul anilor şaizeci corul „lumesc” îşi întrerupe definitiv activitatea, pe când cel bisericesc continuă să activze până azi. Cea mai activă secţie din cadrul Căminului cultural este cu siguranţă cea de dansuri, care obţine numeroaase succese în ultimele decenii ale secolului al XX-lea. La fel, nu putem să nu amintim şi orchestra Căminului cultural, continuatoare şi păstrătoare a bogatelor tradiţii muzicale petrovicene.
Şcoala primară din loc devine şcoală cu opt ani în anul şcolar 1952/1953. În anii următori se angajează o serie de cadre didactice noi, care deja sunt calificate pentru predarea anumitor obiecte de învăţământ. Şcoala din sat are un renume destul de bun, fiind considerată ca una dintre şcolile mai bune cu limba de predare română în Voivodina. Numărul intelectualilor creşte, mai ales prin deschiderea noilor posturi de muncă în diferite sfere ale vieţii sociale. Începând cu anii şaizeci, se simte o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă. Ţăranii încep să-şi revină după grelele lovituri primite în deceniile precedente. Este în toi modernizarea agriculturii, în primul rând prin mecanizarea acesteia, dar şi prin folosirea diferitelor măsuri agrotehnice.
Deceniile următoare sunt deceniile prosperităţii agriculturii petrovicene. Standardul de viaţă creşte, iar opera capitală în această privinţă la Petrovasâla este introducerea apeductului în anul 1966.
În ciuda acestor fenomene sociale pozitive, în anii şaizeci începe o nouă emigrare în masă a petrovicenilor pe continentul nord-american, care nu încetează până în zilele noastre. În casele părăsite a celor plecaţi, sau în casele rămase goale din cauza natalităţii prea scăzute, s-au stabilit familii noi, venite din diferite părţi ale ţării, în special din Dalmaţia, Sangeac şi Kosovo, prin care s-a schimbat în bună măsură structura etnică a localităţii. Astfel, pe când până la jumătatea secolului românii formau marea majoritate a locuitorilor, în ultimele decenii ale secolului numărul locuitorilor români scade până la cca 50%, cu tendinţa de a scădea în continuare.
Anii optzeci au reprezentat perioada unei pasivităţi culturale a românilor din Petrovasâla. Încurajaţi de prosperitatea economică, petrovicenii se interesau prea puţin de valorile cele mai scumpe ale spiritualităţii noastre minoritare de pe aceste meleaguri. Introducerea telefoanelor în majoritatea caselor petrovicene în anul 1986 şi a încălzirii la gaz natural în anul 1990, cât şi construirea (nu prea folositoare) a şoselelor (caldarâm turcesc) prin sat (în locul asfaltului care ar fi fost mult mai folositor), au reprezentat realizări care umpleau sufletele oamenilor de optimism, ceea ce a provocat ca dezinteresul faţă de valorile culturale să devină din ce în ce mai accentuat. În afară de câteva prezentări la Festivalul de folclor şi muzică românească din Voivodina, viaţa culturală la Petrovasâla aproape că nu a cunoscut alte realizări.
Criza politică şi economică de la începutul anilor nouăzeci, care a şi dus la destrămarea Iugoslaviei anterioare, cu toate că a provocat mari necazuri în familiile petrovicenilor, a avut şi un efect contrar: a provocat reanimarea foarte accentuată a vieţii culturale şi reapariţia numeroaselor activităţi culturale care păreau stinse pentru totdeauna. Astfel, în anii nouăzeci, Petrovasâla devine din nou unul dintre principalele focare ale culturii româneşti din Voivodina, centru important al activităţii muzical-folclorice, teatrale, literar-ştiinţifice, confesionale, sportive şi şcolare.
Schimbările de care a fost cuprins statul la începutul secolului XXI au contribuit la o oarecare refacere a vieţii economice în sat şi a standardului de viaţă a locuitorilor. S-au asfaltat unele străzi în sat, s-au montat emiţătoare pentru telefonia mobilă, dar timpul va arăta cât este aceasta de suficient. O nouă istorie a satului, scrisă într-un timp viitor, va arăta cu siguranţă aceasta.
Mircea Măran

Dr. Mirča Maran

Rođen sam 13. oktobra 1965. u Vladimirovcu, opština Alibunar. Osnovnu školu sam završio u rodnom mestu, a srednju školu - pedagoški smer, u Vršcu. Studirao sam istoriju na Filozofskom fakultetu u Novom Sadu i diplomirao 1990. godine, sa temom «Rumunija u Istočnoj krizi 1875-1878». Postdiplomske studije sam nastavio na istom fakultetu, gde sam i magistrirao 2003. godine sa temom «Kulturni razvoj Rumuna u Banatu 1918-1941» Radiо sam kao profesor istorije u Osnovnoj školi „1. Maj“ u Vladimirovcu (1990-1994), zatim kao profesor istorije u Gimnaziji «Borislav Petrov Braca» u Vršcu (1994-2007). Zaposlen sam na Visokoj školi strukovnih studija za obrazovanje vaspitača u Vršcu „Mihajlo Palov“, sa zvanjem predavača za predmete Istorija civilizacije i Evropski kontekst nacionalne kulture. Učesnik sam mnogobrojnih naučnih skupova kod nas i u inostranstvu, kao i više nacionalnih i međunarodnih projekata.

SELEKTIVNA BIBLIOGRAFIJA Knjige:Petroviceni de altădată, Libertatea, Novi Sad 1996. Vladimirovaţ – Pagini de istorie culturală, Editura Fundaţiei, Novi Sad 1998. Biserica din Vladimirovaţ, Editura Fundaţiei, Novi Sad – Editura Diecezană, Karansebeš 2000. Şcoala din Vladimirovaţ, Vladimirovac 2003. Škola u Vladimirovcu, Vladimirovac 2003 Localităţi bănăţene, Libertatea, Pančevo – Augusta, Temišvar 2003.Kulturni razvoj Rumuna u Banatu 1918-1941, Istorjiski arhiv u Pančevu, Pančevo 2004. Contribuţii istorice bănăţene, Novi Sad 2005. Lăutarul Ion Durain (koautori Mircea Samoila i Eugen Cinci), Vladimirovac 2005. Cronicari petroviceni, Libertatea, Pančevo 2006.